In aproximativ 2 luni am invatat sa citesc orice, in soapta, sa privesc fara sa starnesc vreun deranj cuiva, am invatat sa inteleg reprosul ca pe o noua lectie, am invatat ca viata este un paianjen urias care tese si distruge, am invatat sa tac, cand de fapt as avea tot dreptul sa vorbesc cu demnitatea corectitudinii, si mai presus de toate am invatat sa iubesc doar pentru constiinta mea.
Am invatat ca sperantele si visele sunt lucruri total diferite.Nu mai imi permit vise, sunt prea scumpe pentru timpurile acestea chiar daca sunt gratis, dar sperantele pot face lucruri mari, realizate picatura cu picatura imi permit sa mi le creez in cap, inainte de a ma culca seara.
Am invatat ca nu prostia , ci lenea ucide omul prezentului.Am invatat ca o zi poate avea si o eternitate de ore , dar si decat 2 ore, cand plecam si cand venim inapoi, in culcusul nostru.
Am invatat ca de ce am fugit pana acum, exact acel lucru s-a lipit de mine.Am invatat ca bazele comunicarii stau in vorbe, nu in taceri filosofice.Am invatat ca a trebuit sa suport atata iad inflacarat pana acum, pentru a imi da singura foc la vise, si a ma intoarce pe frecventa, calculata a vietii reale.
Ce este cel mai important, este ca am invatat sa zambesc din mers, sa iubesc cu oboaseala suprasolicitarii, sa inteleg cu nervii stresului iubirea adevarata, sa ma bucur de liniste, sa stiu sa apreciez orice balta pe care nenorocul mi-o asterne in fata.Am invatat sa iubesc o viata normala, plina de suisuri si coborasuri, sa iubesc trecutul lui, uitat si prezentul sau agitat.Am invatat ce multi stiau deja si ceea ce multi nu vor stii niciodata.Suntem oameni normali si banali si stim sa zambim din mers, desi ne luptam cu lacrimile realitatii.
Iubesc o dragoste vicioasa:normalitatea si iubirea anormala!
