Adio de trecut...

In sfarsit reusim sa ne realizam primul, alt, vis, si prima imagine ce ne apare, subit in minte este chiar primul nostru vis destramat, prima suferinta pentru care am simtit adevarata durere.Nu ne ramane decat sa mergem inainte, fara sa stim daca ne vom intoarce sau nu din punctul de plecare, din punctul din care picioarele noastre s-au deplasat cu siguranta in sperante si in viitor.Drumul de sfarsit incepe cu trenul de plecare, incepe cu ultimele imagini privite, cu o ultima privire asupra peisajelor cotidiene, anterioare acestui mult asteptat inceput.Ne urcam in trenuri si trenuri pentru a ne largi aria de investigare a propriului eu.Ne gasim prost plasati intr-o avalansa a sinelui, care in mod coincident si ironic isi propaga toate gunoaiele tot asupra noastra.Plecam din casa numita acasa pentru a-i purta vesnic pacatele si chinurile intr-o cochilie legata indispensabil de noi. Credem,ca, semnele vazute invers din tren sunt piloni pentru a ne sustine urmatoarea viata, dar daca semnele reale sunt tocmai acelea care nu le observam sau ni se par lucruri comune, si astfel le evitam cu privirea.De exemplu o intarzirea a trenului, in ziua de azi ni se pare un lucru obisnuit, dar daca in mod absurd acesta este un semn, si anume ca ni se va face dor la un moment dat de suferinta...Oare de ce dorim sa evadam din chinuri daca sunt atat de tipice noua, fac parte din noi, iar noi nu suntem intregi fara ele?
Plecand de undeva anume, loc de care suntem legati sufleteste, oare nu ne gandim ca nu ne-am luat ramas bun de la acea particica de strada pe care am avut primul sarut, sau de la acel bloc care a fost patat de sangele nostru ranit in orgoliu de parasirea lui?Nu ne gandim sa ne luam ramas bun de la un loc pe care il avem pastrat in memorie ca fiind martor intr-un punct culminant al epocii noastre de excese in amoruri?Ne urcam singuri si siguri in tren...Ne uitam pe fereastra trenului si incepem sa analizam tot ce ni se pare artistic in acel moment, e atat de ciudat cum culorile naturii raman undeva in urma, dar mereu inainte...sterse.Casele parasite par atat de primitoare pentru o evadare puerila demna de a se consama neincetat, inedit si impulsiv dragostea.Ferestrele care stau sa cada, tencuiala distrusa de anii uitati chiar si de timp ne trimit intr-o stare de convalescenta a cuvantului libertate.De ce in trenul acesta nu stam sa analizam caracterele prezente pe scaune?De ce nu ne gasim amuzamentul la lumea din jur, la mcile cazaturi,sau glume?De ce trenul acesta este diferit?De ce ne acapareaza atentia locurile unde niciodata nu priveam atat de intens?Poate pentru ca este TRENUL DE ADIO....

Alaturi

Sunt fricile de inceput.Ne gasim,in mod aparate, in afara de bucuria unui succes si dezamagirea derutanta a unui sfarsit.Ne gasim tristi si victoriosi in fata unui inceput trecut sfarsit si in fata unui nou inceput pe care il abordam cu inhibitii.Avem momente cand ne renegam prezenta in spatiu doar pentru a da timp inapoi, in acele clipe cand inima voia sa ne evedeze din corp doar pentru ca infrunta emotiile unei greutati colosale, potrivit acelei perioade.Unele lucruri sunt atat de firesti pentru restul lumii, pentru personele de langa noi inca ne axfixieaza propriile ganduri si sentimente.Ne simtim lasati deoparte chiar daca este vorba doar de noi.Trebuie sa intelegem ca nimic nu este normal.Daca 7000 de oameni au trecut inaintea noastra prin ce trecem noi acum, atunci asta nu se definieste a fi drept normalitate.Sunt inceputuri si sfarsituri.Viata este doar intermediara intre inceput si sfarsit, de aceea gasim sadite in ea inceputuri cu sfarsituri.

Te las pe tine azi sa fii aici cu mine.Dar te intreb vei fi aici si maine?Vei ramane langa mine chiar daca maine nu voi fi ca azi?Sunt intrebari de inceput pentru oricine care ne garanteeaza ca vrea sa ne aiba ca poveri pe parcursul unei excursii cu inceput a vietii.Noi le dictam inceputul le garantam viitor iar ei decid sfarsitul.

Iti inchiriez sufletul meu numai daca esti de acord sa ti-l vand...ti-l inchiriez azi si maine si cat vrei, te instalezi, sa domnesti si sa ma posedezi.Devin un obiect dintr-o rutina, de asta te intreb:

Vei fi aici si maine?

Imi vei fi alaturi si in violenta agasanta, cand voi sparge farfurii si si voi tranti usi?

Vei sta langa mine cand imi va fi frica, chiar si de intuneric?

Te voi gasi gasi la fiecare rasarit si fiecare apus?

Imi vei da ajutorul atunci cand gura imi va fi prea mandra sa ti-l ceara?

Imi vei suporta tipetele de durere ?

Vei crede in mine, chiar daca nu m-ai vedea?

Ti-ai pierde speranta viitorului cand eu voi ceda?

Daca o sa cad, voi vedea mana ta?

Daca plang ma vei linisti?

Vei plange daca mor?

Ma vei saruta inainte sa adorm?

Te vei folosi de mine sa fi doar a ta?

E groanznic cand stai sa te gandesti cat de frumos e fiecare inceput si cata durere se gaseste dupa fiecare sfarsit.Si si mai groaznic e sa scapi de orice chin comun.Oamneii sunt belstemati sa umble in cercuri, noi suntem blestematii sa fi legati de obiceiuri personale, dar avem libertatea de a ne hotari sa ne legam sau nu de suflete?Meritam increderea sau restul sunt cei care nu ne meritam noua increderea?Pasim prin viata ca pe zebra de la semafor, uneori uitam sa ne uitam la culoare si pierdem, ne pierdem pe noi si apropiatii pierd lacrimi grele dupa noi.Totusi cred ca este bine sa ne grabim, sa trecem zebra pe o culoare licarinda,daca avem un scop...totusi deja am pierdut atata timp stand la semafoare!