Adio de trecut...

In sfarsit reusim sa ne realizam primul, alt, vis, si prima imagine ce ne apare, subit in minte este chiar primul nostru vis destramat, prima suferinta pentru care am simtit adevarata durere.Nu ne ramane decat sa mergem inainte, fara sa stim daca ne vom intoarce sau nu din punctul de plecare, din punctul din care picioarele noastre s-au deplasat cu siguranta in sperante si in viitor.Drumul de sfarsit incepe cu trenul de plecare, incepe cu ultimele imagini privite, cu o ultima privire asupra peisajelor cotidiene, anterioare acestui mult asteptat inceput.Ne urcam in trenuri si trenuri pentru a ne largi aria de investigare a propriului eu.Ne gasim prost plasati intr-o avalansa a sinelui, care in mod coincident si ironic isi propaga toate gunoaiele tot asupra noastra.Plecam din casa numita acasa pentru a-i purta vesnic pacatele si chinurile intr-o cochilie legata indispensabil de noi. Credem,ca, semnele vazute invers din tren sunt piloni pentru a ne sustine urmatoarea viata, dar daca semnele reale sunt tocmai acelea care nu le observam sau ni se par lucruri comune, si astfel le evitam cu privirea.De exemplu o intarzirea a trenului, in ziua de azi ni se pare un lucru obisnuit, dar daca in mod absurd acesta este un semn, si anume ca ni se va face dor la un moment dat de suferinta...Oare de ce dorim sa evadam din chinuri daca sunt atat de tipice noua, fac parte din noi, iar noi nu suntem intregi fara ele?
Plecand de undeva anume, loc de care suntem legati sufleteste, oare nu ne gandim ca nu ne-am luat ramas bun de la acea particica de strada pe care am avut primul sarut, sau de la acel bloc care a fost patat de sangele nostru ranit in orgoliu de parasirea lui?Nu ne gandim sa ne luam ramas bun de la un loc pe care il avem pastrat in memorie ca fiind martor intr-un punct culminant al epocii noastre de excese in amoruri?Ne urcam singuri si siguri in tren...Ne uitam pe fereastra trenului si incepem sa analizam tot ce ni se pare artistic in acel moment, e atat de ciudat cum culorile naturii raman undeva in urma, dar mereu inainte...sterse.Casele parasite par atat de primitoare pentru o evadare puerila demna de a se consama neincetat, inedit si impulsiv dragostea.Ferestrele care stau sa cada, tencuiala distrusa de anii uitati chiar si de timp ne trimit intr-o stare de convalescenta a cuvantului libertate.De ce in trenul acesta nu stam sa analizam caracterele prezente pe scaune?De ce nu ne gasim amuzamentul la lumea din jur, la mcile cazaturi,sau glume?De ce trenul acesta este diferit?De ce ne acapareaza atentia locurile unde niciodata nu priveam atat de intens?Poate pentru ca este TRENUL DE ADIO....

Niciun comentariu: