Si sufar tacuta, chinuita de vesnica indoiala...Atunci cand trebuie sa riscam pe propriul suflet, ezitam si alungam orice urma de sentiment doar pentru ca trebuie sa ne rafulam impotriva unei dureri imaginare.Oare cate sanse la fericire am scapat printre degete, exact ca nisipul?De cate ori ne-au chinuit amintirile si traumele trecutului?De cate ori am refuzat sa dam o a doua sansa doar din respect pentru starea mediocara si normala a rutinei din viata noastra?

Daca am fost inselati o singura data, si am simtit cu tot sufletul si trupul acea durere ne facem juramant solem ca vom insela ca sa nu ne para rau.De ce lasa trecutul sa de dicteze prezentul si sa ne deseneze pervers viitorul?Oare tot ce am facut si am suferit trebuie sa fie readus in prezent doar pentru ca incercam sa ne gasim o masca de carton, ieftina ca sa nu ne mai asumam riscuri?

Credem ca noi suntem razbunarea celui de langa noi pentru persoana din trecutul lui ?De ce ne cumparam acest chin, gasit gratis pe orice masa de bazar?De ce nu alegem singuratatea daca suferim de autocompatimire?Iubim o singura data si suferim aproape mereu?Balanta aceasta nu pare, tocmai, echilibrata...Ne-a influentat cineva tacerea din trecut pentru durerile simtite si acum?Nu am fost noi regii care au domnit peste regatele sufletelor noastre?Nu sunt pacatele noastre?Ce rost are regretul, cand nu avem de ce sa-l simtim din moment ce au fost alegerile noastre pentru acele momente.Suferintele trecutului sunt acele cicatrici lasate pe sufletele noastre cu fierul incins, pentru ca am fost pagani si am renuntat la religia sufletelor noastre, n-am avut principii si nici orgolii cand am stat, in loc sa plecam.Trecutul merita mai mult respect!Nu este fantana in care ne aruncam de fiecare data sufletul deja mort, ci este o amintire a copilului de ieri.Trecutul nu este o scuza, pentru ca toti avem unul, dar nu toti il ducem in instanta pentru a fi judecat pentru greselile din prezent.